Monografie

> Publicat de Claudiu Românu

Comuna Domașnea este așezată în sud-vestul țării, în partea de sud-est a județului Caraș-Severin, în nordul Depresiunii Domașnea-Mehadia din culoarul depresionar Timiș-Cerna. Această unitate de relief este situată în bazinul superior al văilor Mehadica și Bela Reca la contactul a două mari unități de relief - Carpații Meridionali și Carpații Occidentali și constituie o zonă depresionară intramontană, fiind înconjurată de înălțimile Munților Almăj, Semenic și Cernei.

Localitatea este limitată din punct de vedere fizico-geografic la nord de Dealul Domașnea aflat la o altitudine de 540 m la est de lanțul muntos Cernii Vâr, iar spre vest de Dealul Gherdominului.

Din punct de vedere administrativ, comuna se mărginește la nord cu Teregova, la nord-vest cu Rusca, la est cu Cornereva, la sud cu Cornea, la sud-vest cu Mehadica și la vest cu Luncavița.

După ultima reformă administrativ-teritorială din anul 1968, comuna Domașnea este compusă din localitățile Domașnea -reședința de comună-și satul Cănicea, situat la o distanță de 3,5 km de Domașnea. Comuna se întinde pe o vatră formată din 81,75 ha, din care Domașnea deține 63,45 ha și Cănicea 18,30 ha.

Trecutul istoric al comunei Domașnea se contopește cu trecutul istoric al neamului românesc și în contextul evoluției istoriei, a Banatului de sud-vest.

Potrivit unui document publicat de istoricul maghiar Pesty Frigys, s-a crezut că vechimea localității Domașnea se poate stabili începând cu anul 1436, când a fost amintit Franciscus de Domașnya. Dar, cercetările mai noi au scos la iveală un document din care se poate stabili că o așezare omenească, un grup de locuințe exista în hotarul comunei încă din anul 159 e.n.

Numele comunei Domașnea dăinuiește de veacuri. Termenul provine din limba latină de la cuvântul Domus și din limba slavă de la Domaș, termen suprapus celui latin cu atributul ia, de unde a rezultat Domașnea.

În anul 1828, odată cu construirea șoselei naționale E 70 Orșova-Caransebeș, pe porțiunea drumului care duce de la Domașnea la Teregova, la locul numit Dealul Domășnii a fost dezgropată fundația unei case romane de 40x34m, unde s-a găsit un fragment din cele două tăblițe ale unei așa numite tabula honestae missionis, un fel de livret militar, act cunoscut mai ales sub denumirea de diplome militare.

Anul 1695 este anul când satul a fost ars până în temelie de răzvrătiții lui Tokoly Imre, conducătorul insurgenților care s-au pus în slujba sultanului Mustafa II și luptau împotriva stăpânirii habsburgice din Transilvania. În timpurile de nevoie, populația din Domașnea afla adăpost în păduri, și, ieșind după potolirea furtunilor din ascunzișurile lor, își refăceau casele pe ruinele și tăciunii căminelor vechi. Sătenii vor muta vatra satului din apropierea imediată a drumului roman, căutând un ascunziș mai bun și mai îndepărtat de această arteră de circulație. Încă din toamna aceluiași an, 1695, cele 16 familii rămase, printre care: Jurchescu, Cristescu, Pepa, Răduță, Guran, Andrei, Românu, au început reclădirea satului mai spre răsărit, la poalele codrului "Cernii Vâr" pe locul numit "Săliște". Așezarea satului aufăcut-o pe două văi: "Săliște" pe valea pârâului Tutorovița și Satul Bătrân pe "Valea Mare" despărțite fiind de "Vârful Dos". Au avut biserica de lemn ridicată pe locul numit Gura Godeanului, acolo unde sde întâlnesc apa Godean si Valea Mare. Cimitirul era în locul numit "Șes" unde și astăzi se mai cunosc urmele lui. Pe acest loc a fost ridicată o cruce mare din lemn.

Nici de această dată vatra satului nu a avut o soartă mai bună decât cea de la "Obârșie", deoarece cu ocazia Războiului din 1717, satul a fost din nou pârjolit, iar populația a fost nevoită să se refugieze din nou în păduri, din fața trupelor turcețti care întocmai ca și răzvrătiții Tokoly n-au cruțat nici copiii, nici femeile sau bătrânii pe care îi întâlneau în cale.

În toamna târzie a anului 1738 și la începutul lui 1739, detașamente de cavalerie imperială au fost trimise prin satele răsculate , trecând prin foc și sabie pe toți acei care i-au putut prinde dintre colaboratorii turcilor. Această tragedie a făcut ca locuitorii Domășnii să abandoneze satul și să întemeieze o nouă vatră în locul numit Hotara. Biserica construită din lemn în 1744 a avut-o lângă apa Domășnii, iar cimitirul în locul numit la morminți, în stânga șoselei naționale.

În anul 1788 turcii invadează Banatul și toate localitățile montane au avut de suferit. Populația din Domașnea a avut mult de suferit, pentru că au fost arse casele, biserica, au ucis femei, copii și bătrâni. Atrocitățile și distrugerile provocate de ultima incursiune a turcilor au determinat domășnenii să părăsească vatra satului care era la Hotare și să se reîntoarcă pe actuala vatră, aceasta fiind și ultima modificare a așezării. Actuala biserică este așezată în mijlocul comunei pe loc înalt, fiind ctitorită de întreaga obște a credincioșilor. Cimitirul este confesional, situat pe loc înalt la răsărit de comună.

În Domașnea nu se cunosc urme paleocreștine, dar este posibil să fi existat, deoarece comuna este situată în culoarul Timiș-Cerna, care a fost străbătut de trupele romane în ambele războaie împotriva dacilor. Mai mult, pe teritoriul comunei s-a descoperit o așezare romană din 159 e.n. a unui ostaș pe nume Ivorerco.

Prin introducerea tipăriturilor românești, a Paliei de la Orăștie(1582) și a Psalmilor(1647), începe o intensă mișcare culturală. În 1436 pentru prima dată se evidențiază în documentele vremii localitatea Domașnea și nobilul Francyscus de Domașnya. Din punct de vedere confesional, localitatea era bine organizată iar populația era ortodoxă.

Datorită faptului că vatra satului a fost de mai multe ori schimbată, putem vorbi de existența mai multor biserici.O biserică din lemn a fost la Gura Godeanului, iar despre existența altei biserici din lemn, atestată documentar în 1774, pe locul numit Hotare avem informații din Conscripția Eparhiei Caransebeș din 5 iulie 1774. Comuna avea 130 de case, iar biserica era ridicată sub episcopul Isaia Antonovici cu hramul Sfântul Atanasie din Aton.

Odată cu schimbarea ultimei vetre a satului se va schimba și biserica. Începând cu 1773, multe sate de pe teritoriul regimentului de graniță vor depune cereri către Iosif al II-lea privind construirea de noi biserici. Comuna Domașnea va depune o cerere în acest scop în 1780.

Piatra de temelie a bisericii din Domașneaa fost pusă în 1807, lucrarea fiind terminată în 1817. În acest an domășnenii plăteau pe arhitectul ce le-a construit biserica cu cereale și alimente. Modul de construcție era acela de imitație a stăpânirii străine, barocul vienez provincializat.

La început, actuala biserică a fost acoperită cu șindrilă, dar în anul 1881 se va acoperi cu țiglă solzi și se va construi turla în înălțime de horn, acoperită cu aramă, având patru clopote.

Biserica a fost dată în folosință prin rugăciunile unui sobor de preoți, iar sfințirea cu așezarea Sfintelor Moaște a cuviosului Atanasie din Aton s-a făcut de către Episcopul Vârșețului, Maxim Manuulovici la 5 iulie 1931, zi ce va deveni hramul bisericii.

Despre preoții ce au păstorit credincioșii comunei Domașnea și care au vegheat la păstrarea ortodoxiei nu se cunosc date. Dintre preoții deservenți cunoscuți amintim:Ilie Ciocârlie(1765-?), Dimitrie Petrovici(1765-1790), Nicolae Pepa(1785-1800), Chiriac Pepa(1791-1930), Iosif Pepa(1804-1845), Iosif Pepa(1831-1867), Constantin Pepa(1833-1894), Gheorghe Pepa(1860-1906), Simion Răzvan(1898-1944), Vasile Usonescu(1907-1935), Ilie Adamescu(1937-1979), Ilie Miloș(1945-1976), Lucian Idomir(1976-1977), Dorin Aiuseriu(1978-1987), Gheorghe Rădulescu(1976-2006), Simion Găvan(1987-2010) și Frenț Iosif (2010- până în prezent).

Biserica este construită în stilul baroc provincial de autoritățile militare ale regimentului nr. 13 de graniță. Planurile au fost efectuate de inginerul regimentului grăniceresc cu sediul la Mehadia- maiorul Gheorghiță Duca.

Materialul din cace este construită biserica este piatra în blocuri mari lespezite legate cu mortar de var și cărămidă. Pardoseala este făcută din cărămidă arsă din 1936 care există și astăzi. În interior biserica este acoperită de pictură în ulei.

Iconostasul este de asemenea din cărămidă, având 3 registre de pictură.Tronul Arhieresc, maiestuos, puțin obișnuit pentru parohiile de sat este sculptat în lemn de tei și poleit cu aur. Mobilierul din biserică este din stejar frumos lucrat și este și astăzi într-o stare foarte bună.

Sfântul Altar este mare, având pe Sfânta Masă un chivot din lemn de tei frumos sculptat și poleit cu aur.

În anul 1907, biserica este împrejmuită de un gard de fontă din care azi se mai păstrază ușa de la intrarea în curtea bisericii în partea de nord.

În 1792, în partea de vest spre șosea, a fost construită o terasă cu trepte și o platformă de ciment. În timpul acestor lucrări, vechiul gard ce împrejmuia biserica a fost distrus, însă din 1987, preotul Gheorghe Rădulescu va reface actualul gard după vechiul model.

În fața bisericii, în curte, sunt plasate trei monumente în amintirea fiilor comunei căzuți pe câmpul de onoare în cele două războaie mondiale, respectiv în rezistența anticomunistă din Munții Apuseni.

În anul 2010, prin purtarea de grijă, preotul paroh Frenț Iosif și cu ajutorul financiar al credincioșilor a decopertat tencuiala exterioară a bisericii și astfel exteriorul bisericii a fost tencuit din nou, iar pe data de 17 octombrie 2010 Preasfințitul Lucian, Episcopul Caransebeșului, împreună cu un sobor de șapte preoți a târnosit, botezat și miruit Sfânta Biserică.

În anul 2011, prin strădania preotului paroh, Frenț Iosif, s-a renovat casa parohială, care nu a mai fost locuită de către un preot de mai bine de 70 de ani. Pe data de 5 iulie 2011, cu ocazia Hramului Sfintei Biserici, după Sfânta Liturghie Arhierească, Preasfințitul Lucian, Episcopul Caransebeșului a sfințit casa parohială.

În decursul timpului nu s-au făcut modificări în arhitectura bisericii, motiv pentru care trăinicia acestui maiestuos monument se vede și astăzi la aproape 200 de ani de la zidirea ei.

Datorită monumentalității sale, a picturii ce o împodobește, biserica din Domașnea a fost vizitată și declarată în august 1939 de către Nicolae iorga-monument istoric.