Scurt istoric

La o altitudine de 492 metri, într-o frumusețe aparte, în Caraș-Severin, se află Domașnea. Așezată în S-V țării, în partea de S-E a județului Caraș-Severin, în N depresiunii Domașnea-Mehadia din culoarul depresionar Timiș-Cerna.

Domașnea este situată la latitudinea 45.0833333 (45° 4′ 6 0N) și longitudinea 22.3166667 (22° 19′ 0E), se întinde pe o vatră formată din 64 hectare având ca vecini: Teregova la Nord, Rusca la Nord-Est, Cornereva la Est, Cornea la Sud, Mehadica la Sud-Vest și Luncavița la Vest. Față de capitala județului, Reșița, Domașnea e situată la o distanță de aproximativ 90 km, iar față de cele mai apropiate orașe, 45 km de Caransebeș și respectiv 25 km de stațiunea Băile Herculane.

Numele de Domașnea vine din limba slavă, cuvântul "Domasch" însemnând casă, casnic, blând, locuință, domiciliu, dar atribuindu-se însă sufixul [(n)ia] de origine latină, acesta din urmă îi stabilește paternitatea romana, latinescul "Domus", având același înțeles cu "domasch"-ul slav pe care l-au îmbrățișat sătenii din considerente de ordin fonetic.

Potrivit unui document publicat de istoricul maghiar Frigzes, s-a crezut că vechimea Domașnei se poate stabili începând din anul 1436, dar cercetările mai noi, în special cele făcute de Dr. Dimitrie Roman, au scos la iveală un document din care se poate stabili că un grup de case există în hotarul satului încă din anul 159 e.n.

Documentul constă dintr-o diplomă militară. Într-adevăr, cu ocazia construirii de către autoritățile austriece în granița militară bănățeană, în anul 1928 a șoselei Orșova-Caransebeș, pe porțiunea drumului, la locul numit "Dealul Domășnii" a fost dezgropată fundația unui șanț roman de 40 x 34 m, unde s-a găsit o tăbliță din bronz în dimensiunea 95 mm lată, 60 mm înaltă și 0.5 mm grosime, așa numită "tabula honestae missionis", emisă din ordinul împăratului Hadrian, la 27 septembrie 159, pe numele ostașului veteran, Ivornecus, de origine celtică. Această tăbliță se găsește la muzeul de antichități din Viena, înregistrată sub numărul D.XIII.

La un kilometru la Sud de sat, spre Băile Herculane, la confluența râurilor Domașnea și Cănicea, pe locul numit "Coveiul lui Iocșa", s-a aflat o așezare civilă din epoca romană, castrul roman Ad Pannonios, în care staționa un detașament de trupe auxiliare, a cărui existență a fost confirmată de mulțimea de caramizi romane provenite din construcția castrului și scoase la iveală de plug în urma săpăturilor de primăvară. Mai mult, în sprijinul acestei afirmații este și faptul că Biserica din satul alăturat, Cănicea, este pavată cu cărămidă de 36 x 26 cm printre care unele poartă simbolul "XIII" al Legiunii Gemina și nu este exclusă ipoteza că și în zidurile Bisericii să se găsească asemenea cărămizi, ce au fost luate din ruinele fostului castru roman, aflat la o distanță de doar 3.5 km. Șanțul roman, dezgropat în Dealul Domășnii a fost foarte probabil fundația unei case (canabae) cum le numeau romanii pe cele construite în apropierea castrelor, formând o așezare cicilă (vicus) din care își are probabil începutul localității Domașnea, actul ei de naștere, ceea ce pare să rezulte și denumirea locului "Obârșie" din hotarul "Gârdominului", păstrată și astăzi pentru acel loc. La 3 kilometri, Nord-Vest de sat, se ajunge la "Potoc", unde se văd și astăzi resturile unei fortificații de pământ din epoca medievală, sec. XI - XII, care păzea trecătoarea de la Poarta Orientaliă.

În drumul său spre Praga, în 1600, Mihai Viteazu a trecut prin Domașnea, iar nu peste multă vreme in 1632 Matei Basarab în drumul său pentru a-și ocupa tronul Țării Românești, în fruntea unui corp de oaste trece prin Domașnea, care se află în apropiere de "Criva", de unde rezultă că vatra satului era pe actualele locuri numite "Obârșie", "Gârdomin", "Potoc" locuri unde au fost descoperite fundația construcției romane, tăblița din bronz și fortificația de pământ.

Anul 1695, este anul când satul a fost ars până în temelii de către răzvrătiții lui Tokoly Imre, conducătorul insurgenților care s-au pus în slujba sultanului Mustafa al II-lea și luptau împotriva stăpânirii hasburgice din Transilvania. Grișelini arăta că sultanul Mustafa al II-lea care obținuse în luptele împotriva austriecilor numai victorii, întorcându-se spre Dunăre, în octombrie 1965, a fost adânc impresionat de mizeria satelor din calea sa, pustiite și prefăcute în cenușă.

Văzând situația jalnică a satelor, Mustafa al II-lea a întrebat "a cui este această nelegiuire:> Cand i s-a spus "că acestea sunt faptele lui Tokoly", sultanul aprins de mânie a poruncit să i se aducă la Constantinopol "capul acestui dușman al lui Dumnezeu și al neamului omenesc". Copleșirea turcilor a pus capăt autonomiei, prerogativelor și libertăților de care beneficiau în această epocă de decadentă romanii districtelor. În timpuri de restriste, populația găsea adăpost în locuri mai ferite (păduri, văi) și ieșind după terminarea "furtunilor" din ascunzișurile lor își refăceau casele pe ruinele celor vechi. Vatra satului din imediata apropiere a drumului roman, singura arteră de circulație s-a dovedit nenorocoasă pentru reclădirea satului, sătenii au hotărât reașezarea acestuia pe teritorii mai îndepărtate. Încă din toamna aceluiași an s-a început reclădirea satului în două părți, pe două văi, mai spre răsărit, la poalele codrului Cerni Vâr, loc mai ferit din fața dușmanului: Săliște, pe valea pârâului Tutorovița și Satul Bătrân, pe Valea Mare, despărțite fiind de vârful Dos. 

Biserica din lemn a fost ridicată pe locul numit "Gura Godeanului", acolo unde se unește apa Godeanu și Valea Mare. Cimitirul era în locul numit "Șes", ale cărui urme se mai văd și astăzi. Un monument, Cruce de oțel, de 6 metri înălțime, a fost ridicat în acest loc.

După pacea de la Passarowitz din 1718, populația refugiată a început reclădirea satului în actuala vatră. Intrarea Banatului sub stăpânire hasburgică nu a adus locuitorilor nici o îmbunătățire a situației lor: fiscalitatea excesivă, eforturile la care erau supuși mai ales pentru întreținerea armatelor într-o zonă și într-o perioadă în care războaiele cu turcii erau aproape permanente.

Războiul Austro-Turc din anul 1738 și-a desfășurat o parte a luptelor pe teritoriul Domașnei, mai precis la "Pamântul Roșu" și pe "Dealul Domășnii", terminat cu înfrângerea austriecilor. În ziua următoare, însă, armata turcă suferea o grea înfrângere în locul numit "Turcii Morți" fiind obligată să se retragă spre Sud.

După încetarea ostilităților de pe câmpul de luptă, răzbunarea oficialităților față de trădarea romanilor n-a încetat să se arate.

În 1738 și 1739 au fost trimise detașamente de cavalerie imperială prin satele răsculate trecând prin foc și sabie pe toți cei pe care i-au putut prinde dintre colaboratorii turcilor. Această tragedie a făcut ca o parte a locuitorilor să abandoneze satul întemeind o nouă vatră în locul numit "Hotara". Lângă "Apa Domășnii" a existat o Biserică din lemn, cimitirul fiind în locul numit "La Morminți", în stânga șoselei E70, vis-a-vis de gară.

În timpul Războiului Ruso-Austro-Turc din 1788-1789, populația Domașnei a avut mult de suferit, imperialii pierzând primele bătălii, în timp ce turcii au invadat zona până la Caransebeș. În Domașnea au ars casele, au incendiat Biserica și au ucis femei, bătrâni și copii.

După distrugerile pricinuite de acest război locuitorii care se aflau în vatra satului numită "Hotara" au revenit pe actuala vatră a satului, aceasta fiind și ultima modificare a așezării. După organizarea graniței militare, stabilirea locuitorilor în actuala vatră a satului este însoțită de compactizarea așezării, pentru ca una din condițiile militaro-administrative ale zonei de graniță prevedea să se adune casele risipite la vatra satului matca, pentru a fi mai ușor de supravegheat.

Din toamna anului 1876 s-a început construirea căii ferate Timișoara- Orșova, finalizată în anul 1892. La 11 noiembrie 1918 ia ființă în Domașnea, Consiliul Național Local din 12 membri, cel care deleagă participanții la Marea Unire de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918. Cu aceeași ocazie se formează și Garda Natională Locală formată din 41 membri.

În 1962 localitatea a fost colectivizată fiind singura din zonă care a trecut în mod forțat la acest sistem (un aport la această situație aducând și o parte din săteni) și care a avut urmări dezastruoase care au dus la ruinarea agriculturii și a locuitorilor.

Este important de menționat faptul că această comună a reprezentat un focar de rezistență anticomunistă din Banat, așa cum se poate vedea în pagina Rezistența anticomunistă din acest site.

După 22 decembrie 1989 odata cu căderea sistemului dictatorial ceaușist, a avut loc și desfințarea CAP-ului, locuitorii reprimindu-și pământurile confiscate.

Acest sat minunat a dăruit României multi oameni de nădejde încât este greu de imaginat că el este atât de mic. Despre Domașnea se spune că este comuna cu cei mai mulți "titrati" pe cap de locuitor din țară, peste 300 de persoane cu studii superioare la cele 500 de case... cât are comuna.