„Cu moșu la givan” - Claudiu Românu

Stau pă scamnu' ge la poartă,
Cu moș Ion a lu' Muncean
La givan în satu nostru,
Cum stă orișe bănățan.

Moșu Ion trăcut prin viață,
Șcia să-m' răspundă, frace...
Orișe-l întrăbam șcia,
Era om cu multă carce.

Ne dăgeam gin vorbă-n vorbă,
Gespre una, gespre alta...
Ne vorbeam o zî întragă,
Că așa-i lăsată soarta.

- Uico, spunim, șe măi fași?
Cum o duși cu bătrâneța?
I-a să-m' povestășci acu'
Cum ț'-o fost șî cinereța!

- Mă, nepoace...! Zâsă uica
Cu ochii înlăcrimaț',
Cinereța am avut-o
Ca șî oaminii-n suraț',

C-am avut copii cuminț',
Toată zîua lângă minie
Am lucrat gin greu în greu
Să le meargă foarce binie,

Iară bătrâneța me',
Nu șciu cum să-ț' spun io țîie...
Că nu-m' merje geloc binie,
Ge când s-o dus Părăschie.

Ge când m-o murit muierea,
Îs trii ani ș-o săptămână...
Ge când baba me', săraca,
S-o făcut în fum șî humă.

Nu șciu geloc șe să fac,
Așcept moarcea ca să vie,
Să mă duc șî io acolo,
Să mă duc la Părăschie...

- Șe-ai mă, uico? Șe-i cu cine?
Ge șe fași așa comege?
Lasă, nu-ț' măi chema moarcea,
O nu vez' ge binie-ț' merje?

- Mă, nepoace! Cum să-ț' spun...?
Țucă-l uica, să trăieșci!
Ca să mă-nțăleji pă minie,
Trăbe câta să măi creșci!

Că ge când... am rămas sângur
Mă leagă un mare dor,
Vr'eu să-m' văd copiii-acasă, 

Înăince ca să mor.