Colonia de la Mina Valea Nistrului

Alt loc de muncă, alte suferinţe. Lucrul se făcea tot la minereul de plumb. Colonia era mai mică, însă cu condiţii foarte grele. Conducerea o avea ofiţerul Trofim. El reuşise să-şi formeze o reţea de informatori şi afla cam tot ce se discuta. 

Desigur lumea era nemulţumită, munca era foarte grea, iar bolnavilor nu li se dădea îngrijirea de care aveau nevoie. Treptat, treptat, s-a format şi aici o rezistenţă ce a creat probleme administraţiei. Anii treceau şi dintre tot ce se promisese nimic nu se realizase. 

După moartea lui Stalin, deţinuţii vroiau să mai respire.

De aici, din creierii munţilor, patru deţinuţi au făcut o evadare reuşită:

Cu o ingeniozitate deosebită Ţuca Marin a organizat această ieşire în libertate. A calculat cu mare precizie ca vagonetul cu dinamită să explodeze chiar sub punctul de pază. Ghereta a fost aruncată în aer, iar ostaşul rănit. Prin breşa obţinută, cei patru au fugit. După ce au fost prinşi, a urmat condamnarea la moarte. Definitivă a rămas numai pedeapsa lui Ţuca Marin, celorlalţi li s-a comutat în muncă silnică pe viaţă. Evadarea a avut loc în noaptea de 7 iunie 1954.

În acelaşi timp, alţi 14 deţinuţi au evadat de lamina Cavnic. Această coincidenţă a făcut ca securitatea să creadă că a fost ceva aranjat. Comună celor două evadări a fost numai dragostea de libertate.

După acest eveniment, în colonie teroarea s-a dezlănţuit: bătaie, perchiziţii permanente, mâncare proastă, miliţienii urmăreau munca în galerii, bolnavii erau scoşi din infirmerie. Nemulţumirea deţinuţilor creştea odată cu înrăutăţirea de la o zi la alta a condiţiilor de viaţă. Hotărârea lor de a înfrunta pe călăi devenea de neclintit. Într-o bună zi din Septembrie, câţiva au refuzat să mai iasă la lucru. Informatorii au alarmat pe ofiţerul politic că sunt mulţi care vor să se solidarizeze cu cei ce nu intră în mină. Trofim, ofiţerul politic, a cerut telefonic instrucţiuni. Probabil a obţinut satisfacţie, pentru că a venit în colonie şi a ordonat adunarea tuturor deţinuţilor. 

Pe o listă au fost citite peste 50 de nume.

Cei citaţi, fără să mai discute cu ceilalţi, au predat imediat tot ce aveau la magazie şi au ieşit la poartă, unde-i aştepta o căruţă cu lanţuri şi cătuşe. După trei ani de muncă, într-un regim de exterminare, un nou lot pleca spre închisoare, de data aceasta în lanţuri. La Aiud li s-au desfăcut numai cătuşele.

Lanţurile de la picioare le-au purtat şase luni, timp în care n-au primit nici un fel de îngrijire medicală. O singură dată pe lună le erau date jos pentru a putea face 3-4 minute baie, fie cu apă rece, fie cu apă fierbinte. Dacă n-au reuşit să-i distrugă la mină, trebuia să-i omoare aici prin orice mijloc.

De asmenea Petru Românu aminteşte acelaşi episod în relatările sale:

"În 30 ianuarie 1950. Ne-au condamnat, pe Duicu Petre la 25 de ani, pe Lalescu la 20 de ani şi pe mine la 15 ani, că am spus că n-am avut legături, n-am văzut pe nimeni numai pe ăştia de aici. Mi-or spus că " tu trebuia să fii comunist, ai fost proletar". Am fost duşi la mine la Baia-Mare, de acolo am evadat. Eu cu un oltean, ajutat de un ofiţer şi mai cu unul din Sibiu şi un moldovean. Când am ieşit am luat nişte vagonete cu minereu şi le-am împins c-or spart magazia. Am pus în vagonete explozibil şi-or mai murit soldaţi din ăia care au fost de pază acolo. Pe doi ne-o condamnat la moarte; da am apucat să ieşim, da după aia ne-am despărţit. Am fost cu unul din Sibiu care l-a omorât pe primarul din sat, că o fost beat. Am ajuns iarăşi, acum, în puşcărie la Gherla şi iară ne-o' dus la mină acolo, de unde am evadat."

Sursa: www.procesulcomunismului.com